Dicembre e un mese crudele

Motanul.Intuneric.F.Afara.Tipete.Inima ce bate puternic.Frica.Neputincioasa.In aceasta ordine exacta am gandit si am simtit intr-o dimineata de inceput de vara undeva pe la ora 5 cand am fost trezita de cel mai mare cutremur din viata mea.Nu m-a inspaimantat cutremurul in sine cat ordinea lucrurilor si fiintelor la care m-am gandit.De exemplu ca m-am gandit la motan intai si nu la F.Dar ce m-a inspaimantat cel mai tare e ca primul cuvant la care m-am gandit cand m-am trezit nu a fost „cutremur” in limba romana ci „terremoto”.

Capraia e o insula din arcipeleagul toscan la doua ore si jumate de barca de Livorno.Pe 19 iulie am plecat sa lucrez la un hotel gestit de o familie de origine algeriana.Pe langa plata aveam masa si cazare inclusa iar intelegerea prevedea ca trebuia sa stau doar la receptie cu program de opt ore zilnice cu pauza la pranz.Cele opt  ore au devenit cinsprezece ba chiar in august optsprezece iar receptia s-a alungat cu servirea la mese ajutatul in bucatarie si curatenia camerelor si nici macar o zi de odihna nu pe saptamana da nici macar la doua saptamani.Eram cazati intr-o vila cu doua etaje din 1500 circa si convietuiam sapte persoane.Stateam in camera cu o pictorita nebuna de 48 de ani ce a pornit in cautarea nu unei slujbe oneste dar mai mult in cautarea unui suflet pereche si daca avea un porsche si cateva milioane in cont nu ar fi stricat.O ascultam rabdatoare parand si fara sa o intrerup cate expozitii a avut cati barbati iar cand isi aducea aminte si despre copii mai vorbea.Nu era ea rea dar simtea lipsa sexului enorm si dupa vreo saptamana ce a ajuns iesea noaptea pe furis isi lua motoreta parcata in piata si cobora jos la port unde intr-o barca o astepta un marinar misterios.In cealalta camera statea Rosa o fata siciliana ce avea deasupra caminului vechi rabegit un cos mare de paie cu creme sampoane farduri si machiaje.Paola,colega mea de camera,ii fura mereu balsam de par si nu era deloc ciudat pentru nici unul dintre noi sa le auzim certandu-se pe la patru dimineata rubandu-ne bunatate de minute din putinele ore de somn ce ne erau oferite.In bucataria-dormitor de la partier statea Valentina,o fetiscana de 25 de ani napoletana din Avvelino iar coleg de pat ii era un baiat sicilian ce suferea in liniste pentru ea ,saliva la fiecare miscare a ei.Partierul cum spunea proprietara ar fi trebuit sa apartina doar fetelor baietii urmand sa ocupe etajul.Numai ca sus era Pietro,un domn de vreo 40 de ani din Insula d’Elba care saracul isi amintea sa isi faca dus doar de Craciun si de Paste.Asa ca ceilalti  baieti au renuntat la etaj preferind sa se inghesuie jos in bucatarie si pe divanul din camera Rosei.Ceilalti doi baieti erau doi moldoveni doi baietei de 19 ani unul era dragut tare blondut cu ochi albastri si cu o inima marinimioasa tare.Pe unul il chema Ivan si pe unul Igor.Amandoi pe langa sicilian erau indragostiti nebuneste de Valentina.Frumoasa si buna fata Valentina asta numai ca avea o sete de nestins.Intr-o zi eu si cu Rosa fiind singure in casa i-am numarat sticlele goale ce le tinea sub pat.Erau 24 de sticle de bere si 15 de vin.Proprietara o chema Bhoemè ca noaptea cand termina munca isi facea un dus rapid si iesea „la un drink” adica la singurul pub de pe insula ce avea ordin sa inchida portile la maxim ora 2 noaptea.Si aici se mai intalnea ba cu unu ba cu alta mai o bere mai un vin hai sa mergem sa iti arat un loc special de se vede pana pe continent si Valentina ajungea in zori acasa ca o cenusareasa cu papucii ponositi mirosind a bautura nestiind nici cum o cheama isi pipaia patul (o data a nimerit in patul meu pentru ca la inceput dormea cu mine dar am dat-o afara ca sforaia ca un tractorist) si dormea.Linistita Valentina nu ii pasa ca peste o ora ar fi trebuit sa se prezinte la munca.Suoneria nu o auzea defel curtezanii ei se intreceau care sa o trezeasca primul si sa o duca in brate in baie si sa ii arunce cu apa peste fata.Odata a dormit pana la ora 6 dupamasa.A iertat-o o data,de doua,de trei a patra oara i-au spus ca poate admira in liniste toate stelele si lunile si rasariturile.Si a plecat Valentina.La o casa distanta de a noastra a ridicat camin cu un baiat ce semana leit cu ea.Adica vin bere vin bere all night and all day.O auzeam cum rade tare zgomotos cand ajungeam acasa pe la 3 noaptea.E o insula magica Capraia asta ori o iubesti din prima ori o urasti din prima.Fugeam pe ascuns la fumat pe o stanca sub o casa de unde nu ma vedea nimeni ce trecea pe strada.Si inchideam ochii si ma concentram doar pe sunetul valurilor marii,oh ce apa cristalina e la Capraia!-Bucatareasa era o femeie minuta de nici 40 de kile zic eu rea si buna in acelasi timp.Adica putea sa fie cea mai buna prietena a ta dar si cea mai buna dusmanca.Facea totul ea,fara ea nu ar fi existat hotelul ala.Fiu-su era indragostit de proprietara si muncea pe cinga-nica baiat bun si el pana a inceput sa faca copie cu Valentina seara la preparatul cocktailurilor jos in piscina si i s-au cam aprins calcaiele.Vroiam sa stau doar doua saptamani,am plecat pe 19 iulie si m-am intors la Pisa pe 30 setembrie.Cu 13 kilograme in minus si indragostita de Capraia parfumata de mirt salbatic.

Noptile senine ce sunt in Cuba nu sunt cred in nici o parte din lume.Ma asezam pe jalt si huta huta vedeam toate stelele atat de aproape,carul mic,carul mare,calea lactee…Intr-o seara s-a fost luat lumina,am aprins o lumanare si m-am ingramadit cu F. pe jalt sub o patura de lana de capra.Si atunci am vazut-o amandoi ,stralucitoare mare si mandra o stea cazatoare.

„-Hai sa ne punem o dorinta!” zise F.

„-Ok.Gata”

„-Ce ti-ai dorit?”

„-Spune tu primul!” zic eu smechereste.

„-Imi doresc ca nici o pisica sa mai piarda par.Adica sa ramana blanoase dar sa nu mai piarda parul nu suport firisoarele alea prin casa.Tu ce ti-ai dorit?”

„-Inca o pisica!”

Anno vecchio anno nuovo

De fiecare dată după ce tai pâine sau o felie de tort sau de pandișpan strâng cu grijă firimiturile și le așez pe dulăpiorul de pe balcon.E un ritual oficial în casă la noi să ne pitulăm și să observăm păsărelele mici grăsune și scunde cum vin la ciugulit.În ultimul timp ca musafiri ficși avem doi pițigoi cu pieptul roșu(pettirossi) care vin timizi săltând și rotindu-și ochișorii jur împrejur mereu în alertă.Azi întindeam rufe când a sosit unul tot zglobiu și am rămas așa aplecată peste balcon nemișcată de frică să nu-l sperii.Înțepenită nu am mai avut răbdare și m-am mișcat,el a ridicat ochișorii și a continuat să mănânce.M-am așezat încetișor pe scăunel și am așteptat să termine tot-tot apoi și-a luat zborul și a trecut exact prin fața mea ca un fel de sărumâna după masă.Când i-am povestit lui F. nu prea m-a crezut,a râs și a zis eh,era înghețat de frig și îi era lene să se miște.Am pus un țol de lână și un cultuc pe scăunel și în fiecare dimineață mă așez acolo tăcută și zgribulită.Vine,mănâncă la câțiva centimetri de mine și după fiecare două-trei înghițuri își ridică privirea ca să se asigure că nu am dispărut.E nespus de frumoasă și sinceră legătura asta între noi,eu înțolită c-o ceașcă de cafea aburindă și el,un pițigoi cu piept roșu ce mînâncă mai încolo în direcția cotului meu drept.

Anul ăsta mi-am făcut curaj și am intrat înăuntru la Floridita,celebrul bar al lui Hemingway din Havana.Leagă-te la ochi înainte de a intra acolo și intră cu imaginea lumii din prezent.Fă doi pași mărunți și descoperă-ți ochii.E ca în barul secret din Parisul din anii 20 al lui Allen.Fotograffi alb negru pe pereți,cu Hemingway în diferite ipostaze și alte creaturi faimoase ce au pășit pragul,în stânga imediat ce intri îți scuipi în sân și te freci la ochi căci ai jura că în colț șade molcom Hemingway.Abia apoi realizezi că e o statuie de exact mărimea unui om și îți faci curaj și pășești mai înainte.E barul semirotund ce ocupă tot peretele pe stânga,în spatele barului e o pictură tare faină,cu o mare blândă și un amurg cald ce te invită să lași toate naibii și să intri acolo.În fața barului sunt scăunele din alea înalte,te cocoțezi acolo și în timp ce te uiți prin meniu(sunt numai băuturi alcoolice,cafea și cocktailuri) guști din bananele prăjite din farfuriuța din fața ta.O cafea costă trei pesos și un cocktail șase.Când te-ai hotărât privești pe domnul de la bar ce pare ocupat cu uscatul paharelor.Și el vine imediat și te servește.Cum stai acolo cocoțat e de ajuns să te întorci treizeci de grade și vezi sala restaurant.Cu măsuțe impecabile și picturi pe pereți și pe tavan.Și parfumul boem ce se simte în aer.Și nu e tot,când simți că ai terminat de mirat și îți spui băi ce super stau la floridita și beau daiquiri,din colțul de lângă statuia lui Ernest se aud sunete.Și ce sunete!Salsa cubana!Din aia ce când îi vezi cum se strofocă cum cântă simți că mai au un pic și își dau duhul.Ș-atunci te așezi comod picior peste picior,ușor înclinată ca și cum cineva ar vrea să îți facă o fotografie din profil și sorbi băutura încet cu paiul și pufăi din țigară ca o domnișoară adevărată ce ești.Și uite așa uiți complet că afară plouă cu găleata iar undeva în spatele Floriditei te așteaptă un dobitoc într-o mașină.El nu a intrat că nu simte nici o legătură cu barul lui Ernest,nu sunt lucruri caracteristice unui bărbat.Și eu mă refuz să ies pentru că nu simt nici o legătură cu lumea de afară.Și îmi iau o margarita de data asta și iar mă așez picior peste picior și mă simt cea mai fericită ființă din lume.A fost,fără nici un dubiu,cea mai frumoasă zi petrecută în Havana.

O dimineață petrecută în Cuba valorează mai mult ca zece orgasme unul după altul.Nu aș fi schimbat pe nimic momentul în care deschideam ușa din spate și Katie era acolo cu nasul ei de urs polar,dansând din coadă știind foarte bine că după mângăierea de bună dimineața o să mă rotesc pe călcâie și o să deschid ușa frigiderului de unde aveam să pescuiesc o buca de cașcaval și o felie groasă de șuncă.Și aici venea partea cea mai excitantă.Mă așezam la măsuța de afară,întâi rupeam cașcavalul în bucățele mici le așezam pe palmă și îi întindeam ofranda.Nu i-am simți niciodată limba sau vreun colț de dinte atât de delicată era.Urma șunca,bucățele mici,pe palmă,întinderea și apucătura aia atât de domnișoarească.Nu cumva să fi îndrăznit și să îi fi dat bucățile de cașcaval și șuncă întregi că nu le atingea.Dacă era câinele meu aș fi numit-o Lady.Când mă așezam pe șezlong să citesc sosea de nu știu unde și își băga capul pe sub mâner și cu o mână o mângâiam și cu alta întorceam pagina.Din când în când își căpușorul pentru o binemeritată(după ea)acoperire totală a feței cu limba ei de juma de metru.Noaptea o găseam dormind pe sofaua veche din curte mă așezam lângă ea,își retrăgea labele anterioare pentru a-mi face loc ,ea îmi ținea de cald eu o țineam de vorbă.În dimineața următoare negreșit mă aștepta la intrarea din spate dând din coadă și cu limba afară pregătită pentru recompensă.

Tot când eram în Cuba am găsit răspunsul la ceea ce îmi doresc eu cel mai mult nu numai în viața asta dar și în toate celelalte ce s-ar putea să le am.Am văzut un documentar unde o doamnă asiatică din California era disperată din cauza vecinilor ce îi băteau la ușă în fiecare zi.Se pare că motanul ei,un birmanez,noaptea ieșea pe furiș și se strecura în curțile vecinilor și se întoarcea acasă nu înainte de a înfășca un mic suvenir:un șlap,un prosop,o mănușă,un sutien,un maieu…Dimineața când doamna deschidea ușa găsea pe preș cadoul adus de motan peste noapte.L-au filmat timp de două săptămâni,stăpâna a fost nevoită să transforme o cameră în depozit pentru ”cadourile” motanului iar un renumit psihiatru felin a dezvinovățit comportamentul straniu zicând că e pură recunoștință pentru iubita lui stăpână.Da,o pisică dintr-asta aș vrea eu,care să-mi umple preșul cu lucrurile vecinilor ca apoi să le ascund bine de tot iar când să răspund la ușă pentru a explica faptele petrecute să dau din umeri și să zic:”nu știu nimic.nu am eu pisică așa de inteligentă.”

Și cântecelul pe care am dansat eu cel mai mult în Cuba,mă simțeam ca o puștoaiă și nici nu îmi păsa că toți pașii mei erau greșiți și cu atât mai puțin dacă cineva se uita la mine:

Dove un gatto bianco fa felice una ragazza

”Tu ești copacul meu și ai dat în floare.În seara asta o să închidem lumina și o să-ți potrivesc pe muguri o pereche de ochelari.Cu vârfurile ramurilor o să brăzdezi bolta cerească și o să-ți scuturi trunchiul nevăzut pe care se reazemă luna.Alte vise o să ni se cearnă la picioare ca fulgii moi de zăpadă.O să-ți înfigi adânc în pământ rădăcinile în formă de tocuri ascuțite.Lasă-mă să urc în inima ta de bambus,vreau să adorm lângă tine.”

”Ne iubim ca două bețe de chibrituri.Nu vorbim,ci ne aprindem.Nu ne sărutăm,ci provocăm ”incendii”.Cât sunt de înalt,de un metru șaizeci și șase,corpul mi-e zgâlțâit de un cutremur de pământ.Inima evadează din învelișul-închisoare,se scurge prin artere,îmi ajunge în țeastă și se preschimbă în creier.Sunt tot o inimă,de la fiecare mușchi până în vârful degetelor!”

Fiindcă era o fetiță tristă și plângăreață,motanul cel alb își smulse cu delicatețe o mustăcioară,o îmbârligă învârtecuș într-un medalion de argint și i-o dărui cu drag cum numai un motan poate să dăruiască.Fetița își atârnă medalionul la gât și pe dată încetă să mai fie tristă,cu mustăcioara albă-norocoasă la gât se simțea cea mai fericită ființă din lume.

La bellezza della semplicita

Acum opt ani ani am întâlnit un om nu extrem de frumos,cu ochi mari și foarte strălucitori,un pic păros,nu foarte înalt,cu un zâmbet deosebit de frumos în schimb,cu mulți ani mai mare decât mine și în ciuda tuturor chestiilor astea el a văzut în mine ceea ce nimeni nu a văzut.Nu a trebuit să mă schimonosesc deloc,nu a trebuit să îmi pun un fir de machiaj pe chip,nici să vorbesc în cine știe ce mod,nici să mă îmbrac într-un fel anume.Pur și simplu s-a întâmplat așa,ca după ce l-am cunoscut și m-a făcut să mă simt eu însuși să mă gândesc la el noaptea,să-mi fie dor de el,să zâmbesc ascuns la o amintire,să simt că fără el viața mea ar fi fost șubredă,anostă,tristă,cu o gaură mare în mijloc.Și am lăsat la o parte părerea lumii,ne-am lipsit de falșii prieteni,am acceptat amândoi faptul că nu existăm decât noi pe planeta asta.Și au fost cei mai frumoși opt ani ce îi poate trăi o ființă,e inutil să povestesc câte emoții și râsete am trăit într-o singură zi.Cred că cel mai fericit moment petrecut în fiecare zi era când fiecare dintre noi auzea cheia în broască și atunci toate dispăreau,ne așezam turcește pe divan cu mâncarea și povesteam fiecare ce știa și ce a văzut.O atingere scăpată pe frunte pe mână pe genunchi pe față și sentimentul de a fi într-un loc sigur cu persoana ce te cunoaște cel mai bine se făcea simțit îndată.E simplicitatea lucrurilor ce te face să te simți sigur și fericit așa că noi cei dintâi opt ani împreună i-am sărbătorit așa:turcește pe divan cu creveți într-o farfurie,salată verde în alta și tort cumpărat de la patiseria din centru.A,și cu motanul torcând undeva între noi.

Mai puțin de trei săptămâni și plecăm în Cuba.Călătorie ce până la destinație își are și ea farmecul ei.Aeroportul din Paris e același în fiecare an,nimic nu se schimbă,același chioșc de sandvișuri la ieșirea E29 unde o cafea costă 3 euro și un sandviș 5,50 euro.Se cheamă Paul chioșcul și în fiecare an mâncăm acolo,anul trecut uimitor vânzătoarea și-a adus aminte de mine.O negresă tânără care m-a reținut mai mult (cred eu) pentru faptul că atunci când mi-a făcut nota de plată la două sandvișuri,două cafele și o apă eu am exclamat ”merde!”.Îmi luam cafeaua,cartea și țigările și ieșeam afară ,mă așezam pe o băncuță și citeam dârdâind.La Havana când ajungi trebuie să-ți dai jos toate hainele de pe tine,sunt cel puțin treizeci de grade înăuntru și până reușești să îți ridici bagajul trec două ceasuri bune.Și apoi ne așteaptă Maddalena care mă primește în fiecare an cu aceleași vorbe:”mia querida Micaela”.Dar diminețile petrecute în Cuba sunt de neuitat,unice și mă înfior toată când mi le amintesc.Cu micul dejun pe terasă și cu colibri ce trec la puțini centimentri pe lângă tine,cu nedeslușite glasuri de păsărele ce se aud pretutindeni,cu aerul acela de nedescris ce-l respiri și de abia atunci mă minunez cât de frumoasă poate fi viața.Ca atunci când eram copilă laptele îl găseam în sticle la ușă dimineața,piața de verdețuri e plină de oameni și de zgomote ce nu te zgârâie.Merg în Cuba în fiecare an pentru că e o întoarcere în timp.Și tot de Cuba mi-e dor și mai mult când ascult cântecelul ăsta:

Dopo una lunga e penosa malattia (2)

Era într-o sâmbătă noapte când a început totul.La început mici eletroșocuri și rare mai după au început să se simtă din ce în ce mai  dese și mai puternice.Obercăiam prin casă după medicamente,la început pe picioarele mele apoi am început să mă târâi.Îmi amintesc doar că mă gândeam la povestea lui Rebreanu cu femeia ce suferea de durere de dinți și de rușine că rămânea cu o gaură drept în față refuza să meargă la dentist.Eu aș fi mers și pe jos numai să știu că este unul deschis.Mă încovrigeam unde apucam cu perna pe genunchi și plângeam,răcneam înăbușit.Pronto soccorso sâmbăta noapte la două jumate era plin de tineri beți întorși de la discotecă ajunși cu mașina printr-un canal care de care mai desfigurați.Rezist să aștept două ore încercând să mă gândesc la lucrurile ce-mi plac cel mai mult ca să păcălesc durerea.Mă aleg cu o fiolă de taradol sub limbă cinci minute se oprește durerea și mă întorc acasă.Mai golesc câteva pliculețe de oki și adorm.E aproape zi când mă trezesc.Duminică dimineață o liniște greoaie în jur.Mă târăsc spre balcon unde zdrobesc un pic de pâine uscată și o înșir pe pervarz.Vin păsărelele,motanul de după plasă se ridică în două labe cu urechile ciulite mârâind să-i deschid.Zâmbesc pe jumătate așa cum pot și îmi dau seama că eu dacă aș muri chiar în momentul ăsta nu s-ar schimba absolut nimic.Păsărelele ar continua să vină la firimituri,motanul ar fi la fel de nerăbdător să iasă afară să le alerge iar liniștea de duminică dimineață ar fi la fel de greoaie.Găsesc într-un sertar o sticluță de delorazepam beau cât pot și adorm pe divan.Îmi amintesc o păturică pusă peste mine și un ghemotoc cald lângă cap.Mă trezesc cu o durere nesuportabilă și pe deasupra și cu urechea zvâcnind.Când eram mică și mă durea urechea mama îmi încălzea ulei într-o lingură ,înmuia o bucată de vată și mi-o strecura în ureche.Număram orele până la opt dimineața când avea să descchidă farmacia.În sfârșit ajunge F. cu fiola de lichid maro(un fel de anestezie) și mă liniștec,iar adorm.Găsim dentist lângă Pisa la Riglione și mergem repede repede.Afară la soare stăteau leneșe întinse două pisici una tărcată și una cenușie.Foarte blânde amândouă au început să mi se gudure la picioare.Le mângâi un pic,aia tărcată se pune cu burtica în sus,o scarpin puțin și plec.E un cabinet curat și foarte alb ,dentistul îmi părea Garrone di poveștile lui Cuore,asistenta micuță și slăbuță în jur de cincizeci de ani.Mă așez tremurând și deschid gura.Uhh,doare!Se oprește.Patru injecții așa pac-pac!Leșin aproape,nu mai simt nimic.Doamna de lângă mine e drăguță,îmi pune șervet sub gură,îmi dă părul la o parte și îmi ține mâna.”Dai piccola!Pensa a qualcosa di bello!” Închid ochii și văd căpșuni,munți de căpșuni.Nu știu de ce mereu când simt durere închid ochii și mă gândesc la căpșuni.Măseaua nu vrea să iasă,se ține acolo cu ultimele ei forțe parcă părându-i rău că trebuie să mă părăsească.Tot simt,mă înec când doamna îmi aspiră înăuntru și mă clătește cu un furtunaș.Apa mă sufocă.Se opresc toți.Ce e de făcut?Doctorul îl întreabă pe F. ce îmi place cel mai mult și el pe jumătate leșinat răspunde imediat:”pisicile!”Doamna se uită la doctor din priviri se înțeleg și iese afară.Revine cu pisica neagră toată prăfuită de cât s-a tăvălit.Mi-o așează în brațe,mie mi se măresc ochii de uimire dar nu zic nimic o țin strâns strâns și ea stă cumincioară.Măseluța a plecat toată bucățele bucățele că nu vroia să iasă așa cum era și sângele țâșnește ca o fântână arteziană.Începe să mă coase eu nu mai simt nimic decât trupușorul cald al pisicii.Gata,s-a terminat!Mă gândeam imediat ce mi se termină anestezia o chem pe mama și îi povestesc cum mi-au scos măseaua cu pisica în brațe.Garrone îmi zice să vin peste o săptămână la scos firele.Vin peste exact o săptămână.Pisicile tot acolo.De data asta îmi permit să stau mai mult,am exagerat și un pic cu mângâierile.Eram foarte calmă știam că nu doare la scos firele.Examinându-mă mi se zice că trebuie să mi se finiseze osul,era zgremțuros și îmi rănea limba.Bine,zic,ce durere poa să fie?Nici bine nu a atins polizorul osul că am sărit îngrozită.Iar înjecții iar nimic.Durerea și mai crâcenă,lacrimile și mai șiroaie.Vine pisica.De data asta aia tărcată.E și mai blândă,îmi linge degetele.După ce s-a terminat,Garrone cu un glas grav începe să vorbească,îmi zice ce e de lucru și că o să dureze cel puțin un an.Ia un scheletru se apropie și îmi arată ce și cum e de făcut.Ajunge la preț,eu strâng pisicul și mai tare,până la urmă aprob dar îl rog mult de tot să îmi permită ca atunci când trebuie să plătesc să am pisica în brațe.Râde puternic și mă conduce la ieșire.Tot peste o săptămână o să ne vedem.Și tot drumul până acasă eu m-am gândit că orice cabinet de stomatologie din lume ar trebui să aibă măcar o pisică.

dopo una lunga e penosa malattia…

am început încet încet să simt euforia toamnei,alaltăseară a început să tune și să fulgere așa din senin după care liniștea a acoperit totul mărind sonorul doar ploii.era trecut de doișpe noaptea și vroiam să ies să îmi cumpăr țigări când la radio am auzit că un om a fost fulgerat în timp ce ieșise per balcon să fumeze o țigară.mă zbârlesc pe dată și-mi caut ocupație.afară plouă tot mai abitir.nu-mi găsesc locul,iau umbrela și mă pierd în noapte.cu pași lenți să nu care cumva să omit vreo băltoacă.la tonomat nu e nici un chip să-mi accepte bancnota de cinci euro  deja leoarcă.o întind răbdătoare pe tricou o frec între palme suflu peste ea în sfârșit mi-o acceptă.mă întorc acasă îmi fac o cană de tachifludec cu lămâie și miere iar în bezna tăcută a nopții mă simt cel mai gigant om.motanul se introduce silențios prin deschizătura porții de la balcon și linge picăturile de apă de pe frunze.e fericit.

să mergi în corso italia după șase seara e o plăcere.străduța aia lungă și strâmtă ce seamănă cu cele din harry potter te face să uiți totul.oameni mulți de abia ieșiți de la servici ce merg agale oprindu-se la fiecare vitrină.e o librărie acolo,librăria de la feltrinelli cu scări în formă de cochilie și de fiecară dată când intru nu-mi mai vine să ies.doamna de acolo mă urmărea de ceva vreme și neînțelegând de ce nu cer nimic m-a întrebat ce doresc.ei,na!hai să te întreb totuși:”nu vă supărați doamnă,o viață de vândut aveți?”.foarte timidă mi-a răspuns:”capisco”.eu m-am întors la răsfoit cărțile ce le ocheam când mă plimbam printre rafturi.preț de două ceasuri nu m-a deranjat nimeni.după care librăria s-a închis.

în sfârșit mi-am făcut o prietenă.ies cu ea,o ascult(e foarte depresă și lejer paranoică) ne plimbăm,bem cafea espresso,eu fumez ea nu,ea se plânge eu râd și-i zic mereu că totul va fi bine,îmi povestește despre cât de raziști pot fi pisanii,eu o ascult,nu zic nici da nici nu.o prietenă trebuie să fie ascultată și susținută,încurajată chiar și în cele mai uluitoare decizii pe care le poate lua.ea mă sfătuiește.eu tac și ascult dar fac tot așa cum cred eu că e mai bine.pe prietena mea o cheamă carmen și are 47 de ani.sâmbătă merg la ea să culeg struguri.și s-o ascult.

quanti anni hai,bambina?

deseori în fața liftului îl întânesc pe vecinul meu de palier,un tip grăsuț și scund în jur de patruzeci de ani sunați.e mereu cu câinele,un cocker spaniolo bassoto,din ăia cu urechile lungi,scunzi și lați.îl mângâi,îi fac complimente,el mă linge pe mâini,îmi lasă un pic de salivă amintire și intrăm împreună înăuntru iar până la etajul doi (să fie vreo 20 de secunde) eu continui să îl mângâi.intru în casă și dacă e și F. îi povestesc cu cine m-am întânit,el râde și îmi spune ”du-te și te spală pe mâini”.eu intru în baie,deschid robinetul,las apa să curgă vreo 10 secunde bune,închid la loc,revin în salon și îi zic ”gata,m-am spălat!”.și îmi vine să râd că îl păcălesc atât de ușor și el nu are nici cea mai mică idee că eu curăț cartofii cu mâinile mirosind a câine.și râd.încet,să nu mă audă.

într-o zi iar l-am întâlnit pe tipul grăsuț cu câinele grăsuț și lat în fața liftului.câinele mirosea a ploaie,un miros stătut pe blană.l-am mângâiat chiar și mai mult și mai îndrăzneț decât celelalte dăți.și l-am întrebat pe vecinul grăsuț:”câți ani are cățelul?”.liftul încă nu apucase să ajungă jos,el s-a opintit un moment,și-a dat capul ușor pe spate și mi-a răspuns:”ăăă…2 ani…4 luni…și 9 zile”.imediat ce am intrat în casă m-am dus glonț la sertar să caut carnetul de sănătate al motanului să văd precis,precis cât are,să zic și eu așa la lume de acum încolo.de data asta m-am spălat pe mâini.însă lui F. i-am zis că nu m-am spălat.

chiedimi se sono felice

toți din jurul meu mă întreabă dacă sunt fericită.la început nu prea am dat importanță și nici nu am căutat vreun rost în cuvintele astea.și totuși astăzi după ce am străbătut tot orașul în căutarea unui distributor de țigări cu monede și l-am găsit după vreo cincizeci de minute de mers pe jos când am ajus acasă cu vreo o mie de calorii în minus,cu părul și mai răpănos ca niciodată,mirosind nu a transpirație dar a trudă,m-am zvârlit pe divan cu motanul torcând ce pășea în stil maiestuos pe burta mea urcând tot mai sus tot mai sus ca să ajungă cât mai sub bărbia mea ca să îi dau pupici pe creștet am început să râd ca un clovn bine plătit de un circ faimos și m-am gâdit ce-mi lipsește mie?căci deschid casa și găsesc liniștea ce o căutam de o viață,un divan puricos de care nu mă îndur să mă lipsesc,un motan gras și iubitor și pe deasupra și un pachet plin plin cu țigări.e ziua lui F. am vorbit cu el pe skype și în timpul conversației l-am întrerupt brusc și i-am zis ”sono felice!”. a râs puternic și m-a întrebat dacă iar am alergat prin oraș după țigări,i-am zis că da,ca-n fiecare duminică de altfel.mă întreb cum se doarme în rwanda și cum se simt ei fericiți acolo.

io non ho paura

mie nu îmi e frică să mă gândesc la moarte,mi-e frică însă să mor cu cineva alături.așa cum alții se gândesc la căsătoriile lor și își petrec o bună parte din viață organizând și visând eu m-am gândit să îmi organizez moartea,trebuie să organizez și eu ceva in viața asta.încep din timp să mă gândesc,să analizez,să fac în așa fel încât când va veni timpul să fiu înconjurată numai și numai de pisici.n-aș vrea să mor într-un pat,mi-ar plăcea să fie undeva într-o pădure unde să știu că e aproape imposibil să ajungă un om sau în cel mai rău caz în jâlțul meu,care să continue să mă legene și după.o să fac în așa fel încât să fie noiembrie,nu-mi place să mor vara,de fapt mie vara nu mi-a plăcut niciodată.să fie noiembrie,frig afară,cu zile scurte și mohorâte,să miroase a bostan pe lângă brutării.odată când eram mai mică,o țigancă mi-a ghicit în palmă,eram la Iași în excursie aveam vreo 17 an și mi-a spus grav și tremurător că voi muri la 27 de ani.ah,mai e timp până în noiembrie,încă nu am făcut 28.i-am zis că dacă mă minte am să vin să o caut,mai am și acum adresa și numele ei trecut într-o agendă veche.

deseori visez că mă sinucid și nu e deloc o senzație urâtă,din contră,mă trezesc cu un amar în gură.