”Tu ești copacul meu și ai dat în floare.În seara asta o să închidem lumina și o să-ți potrivesc pe muguri o pereche de ochelari.Cu vârfurile ramurilor o să brăzdezi bolta cerească și o să-ți scuturi trunchiul nevăzut pe care se reazemă luna.Alte vise o să ni se cearnă la picioare ca fulgii moi de zăpadă.O să-ți înfigi adânc în pământ rădăcinile în formă de tocuri ascuțite.Lasă-mă să urc în inima ta de bambus,vreau să adorm lângă tine.”
”Ne iubim ca două bețe de chibrituri.Nu vorbim,ci ne aprindem.Nu ne sărutăm,ci provocăm ”incendii”.Cât sunt de înalt,de un metru șaizeci și șase,corpul mi-e zgâlțâit de un cutremur de pământ.Inima evadează din învelișul-închisoare,se scurge prin artere,îmi ajunge în țeastă și se preschimbă în creier.Sunt tot o inimă,de la fiecare mușchi până în vârful degetelor!”
Fiindcă era o fetiță tristă și plângăreață,motanul cel alb își smulse cu delicatețe o mustăcioară,o îmbârligă învârtecuș într-un medalion de argint și i-o dărui cu drag cum numai un motan poate să dăruiască.Fetița își atârnă medalionul la gât și pe dată încetă să mai fie tristă,cu mustăcioara albă-norocoasă la gât se simțea cea mai fericită ființă din lume.
Acum opt ani ani am întâlnit un om nu extrem de frumos,cu ochi mari și foarte strălucitori,un pic păros,nu foarte înalt,cu un zâmbet deosebit de frumos în schimb,cu mulți ani mai mare decât mine și în ciuda tuturor chestiilor astea el a văzut în mine ceea ce nimeni nu a văzut.Nu a trebuit să mă schimonosesc deloc,nu a trebuit să îmi pun un fir de machiaj pe chip,nici să vorbesc în cine știe ce mod,nici să mă îmbrac într-un fel anume.Pur și simplu s-a întâmplat așa,ca după ce l-am cunoscut și m-a făcut să mă simt eu însuși să mă gândesc la el noaptea,să-mi fie dor de el,să zâmbesc ascuns la o amintire,să simt că fără el viața mea ar fi fost șubredă,anostă,tristă,cu o gaură mare în mijloc.Și am lăsat la o parte părerea lumii,ne-am lipsit de falșii prieteni,am acceptat amândoi faptul că nu existăm decât noi pe planeta asta.Și au fost cei mai frumoși opt ani ce îi poate trăi o ființă,e inutil să povestesc câte emoții și râsete am trăit într-o singură zi.Cred că cel mai fericit moment petrecut în fiecare zi era când fiecare dintre noi auzea cheia în broască și atunci toate dispăreau,ne așezam turcește pe divan cu mâncarea și povesteam fiecare ce știa și ce a văzut.O atingere scăpată pe frunte pe mână pe genunchi pe față și sentimentul de a fi într-un loc sigur cu persoana ce te cunoaște cel mai bine se făcea simțit îndată.E simplicitatea lucrurilor ce te face să te simți sigur și fericit așa că noi cei dintâi opt ani împreună i-am sărbătorit așa:turcește pe divan cu creveți într-o farfurie,salată verde în alta și tort cumpărat de la patiseria din centru.A,și cu motanul torcând undeva între noi.
Mai puțin de trei săptămâni și plecăm în Cuba.Călătorie ce până la destinație își are și ea farmecul ei.Aeroportul din Paris e același în fiecare an,nimic nu se schimbă,același chioșc de sandvișuri la ieșirea E29 unde o cafea costă 3 euro și un sandviș 5,50 euro.Se cheamă Paul chioșcul și în fiecare an mâncăm acolo,anul trecut uimitor vânzătoarea și-a adus aminte de mine.O negresă tânără care m-a reținut mai mult (cred eu) pentru faptul că atunci când mi-a făcut nota de plată la două sandvișuri,două cafele și o apă eu am exclamat ”merde!”.Îmi luam cafeaua,cartea și țigările și ieșeam afară ,mă așezam pe o băncuță și citeam dârdâind.La Havana când ajungi trebuie să-ți dai jos toate hainele de pe tine,sunt cel puțin treizeci de grade înăuntru și până reușești să îți ridici bagajul trec două ceasuri bune.Și apoi ne așteaptă Maddalena care mă primește în fiecare an cu aceleași vorbe:”mia querida Micaela”.Dar diminețile petrecute în Cuba sunt de neuitat,unice și mă înfior toată când mi le amintesc.Cu micul dejun pe terasă și cu colibri ce trec la puțini centimentri pe lângă tine,cu nedeslușite glasuri de păsărele ce se aud pretutindeni,cu aerul acela de nedescris ce-l respiri și de abia atunci mă minunez cât de frumoasă poate fi viața.Ca atunci când eram copilă laptele îl găseam în sticle la ușă dimineața,piața de verdețuri e plină de oameni și de zgomote ce nu te zgârâie.Merg în Cuba în fiecare an pentru că e o întoarcere în timp.Și tot de Cuba mi-e dor și mai mult când ascult cântecelul ăsta:
Melissa Pi 